Make your own free website on Tripod.com

[HOME]

Despre "Logica sentimentelor" a lui Théodule Ribot

Aprilie 1993

Daniel Munteanu

Théodule-Armand Ribot, care a trăit între 1839 şi 1916, considerat drept părintele psihologiei ştiinţifice franceze, este cunoscut mai ales pentru contribuţiile sale la studiul imaginaţiei creatoare, definirea legilor regresiei memoriei şi studiile asupra psihologiei sentimentelor. El a scris în 1896 "Psihologia sentimentelor" după care, în 1905, "Logica sentimentelor", lucrare pe care ne propunem s-o prezentăm acum.

În acestă carte, autorul demonstrează existenţa la om a unei logici de o cu totul altă structură decât logică raţională şi pe care o numeşte logică sentimentală.

Între logica raţională şi logica sentimentelor nu există o ruptură, în pofida diferenţelor lor structurale şi funcţionale, deoarece amândouă sunt produse ale naturii umane şi au o utilitate comună.

Diferenţierea celor două logici s-a făcut, în opinia autorului, printr-un proces lent, desfăşurat istoric.

Pentru a schiţa desfăşurarea acestui proces de diferenţiere, trebuie mai întâi să amintim că omul, ca şi orice alt animal, tinde spre conservare şi dezvoltare, dar el, spre deosebire de orice alt animal, dispune, pentru realizarea conservării şi dezvoltării, de raţiune şi imaginaţie.

"La origine, spune Ribot, acestea două (raţiunea şi imaginaţia) se confundă, după cum observăm la copii şi la popoarele fără o cultură intelectuală. Logica primordială este brută şi frustă; raţionamentul primitiv este, faţă de raţionamentul logicienilor, ceea ce instrumentele din epoca pietrei sunt faţă de uneltele noastre perfecţionate."

Raţionamentul primitivilor, având rădăcinile în necesităţile vitale, utiliza la întâmplare elemente furnizate de raţiune şi imaginaţie pentru a formula explicaţii, a face presupuneri sau previziuni. (Acestea se întâmplau în etapa pe care Freud în "Totem şi tabu" o numeşte etapa "atotputerniciei ideilor".)

Ce spune Ribot: " În acest amestec confuz de adevăr şi de fals, de fapte dovedite şi de puerilităţi, de exactităţi şi de fantezie, cărora gânditorul novice le atribuie o valoare egală, în mod treptat, ca urmare a unei dezvoltări pe care va trebui s-o schiţăm, o limită de separaţie se stabileşte între raţionamentul care include proba şi raţionamentul cara scapă probei, cu toate că o simulează, între logica raţională şi logica sentimentelor."

Utilizarea de către primitivi a raţionamentelor concrete a avut o consecinţă inevitabilă: "Cu timpul, spune autorul, s-a făcut o foarte importantă distincţie între două categorii de cazuri:

S-a stabilit astfel o distincţie între cazurile certe şi cazurile incerte. Pe parcursul acestei perioade de evoluţie logică experienţa constituie singurul mijloc de control, criteriul deosebirilor. Datorită acesteia se conturează o diferenţiere: raţionamentul obiectiv, conform cu natura lucrurilor, probant, raţional, tinde să formeze un mic domeniu în câmpul nelimitat al raţionamentului subiectiv, cu concluzii pur şi simplu probabile."

Cu privire la logica raţională Ribot face următoarele precizări:

"Logica raţională îşi are obârşia în trebuinţa de a ne adapta prin cunoaşterea mediului exterior, a proprietăţilor şi atributelor sale."

"Raţionamentul intelectual nu are decât un scop: cunoaşterea adevărului obiectiv. El este o adaptare la fapte (însuşiri, raporturi sau semnele care le reprezintă."

"Logica raţiunii, sub forma sa corectă, este determinată de natura şi ordinea obiectivă a fenomenelor, fie că ea constată, fie că ea presupune, ca in cazul descoperirii. Ea este constituită din stări intelectuale (percepţii, imagini, mai ales concepte), pe cât posibil purificate de orice aliaj emoţional."

Spre deosebire de raţionamentul intelectual, autorul ne spune că: "Raţionamentul emoţional este o adaptare la credinţe, la dorinţe şi aversiuni. Poziţia sa este subiectivă."

"Logica sentimentelor este determinată de natura subiectivă a celui care îşi propune să stabilească, pentru el însuşi şi pentru alţii, o opinie, o credinţă. Originea sa stă într-o dorinţă pozitivă sau negativă care urmăreşte un simulacru de dovadă."

Caracterul neobiectiv al logicii sentimentale este sugerat de următorul pasaj din "Isabel şi apele diavolului" al lui Eliade: "Isabel mi-a forfecat colţurile, mi-a pilit asperităţile ca să pot pătrunde în sufletul ei. Mă ignoră. Toţi mă ignoră. Fiecare mă crede ce vrea el. Dar eu? Eu - unde sunt? Eu, din mine, din nopţile mele, din zorii mei? Dacă aş urla, dacă aş sângera - ei rămân surzi şi orbi. (…) Sunt singur, între o mie de prieteni. Am crezut că dragostea te trece în celălalt. Dar, te trece acolo unde vrea el, unde vrea ea, în închipuirea lui, în nălucirile ei."

Ribot se întreabă: "De ce oare persistă această formă de raţionament inferioară, aleatoare, cel mai adesea specioasă, fără a se lăsa înlocuită? Pentru că logica raţională, spune el, nu se poate extinde la întregul domeniu al cunoaşterii şi acţiunii. Or, omul manifestă o trebuinţă vitală, irezistibilă de a cunoaşte anumite lucruri inaccesibile raţiunii, de a acţiona asupra unor persoane sau lucruri, pe când logica obiectivă nu-i furnizează mijloace în acest sens. Într-un cuvânt, logica sentimentelor îi serveşte omului în toate cazurile în care are de promovat un interes teoretic sau practic (în fond întotdeauna practic) sau de justificat o concluzie, cazuri în care nu poate sau nu vrea să utilizeze procedeele raţionale."

Citez în continuare:

"Una dintre caracteristicile esenţiale ale raţionamentului afectiv este aceea că el se compune exclusiv sau mai ales din concepte şi judecăţi cu coeficient emoţional, într-un grad variabil."

Rolul jucat în logica raţională de ideile generale şi abstracte este luat în logica sentimentelor de ceea ce Ribot numeşte concepte-valori sau judecăţi de valoare.

Spre deosebire de logica raţională, ne spune Ribot, logica sentimentelor nu se supune principiului contradicţiei, astfel încât există foarte mulţi oameni cu diverse credinţe contradictorii din punct de vedere raţional.

"Într-un cuvânt, se spune, logica sentimentelor nu caută decât mijloace de satisfacţie şi de succes, fără a lua în considerare măsura în care căile pe care le urmează sunt contradictorii din punct de vedere raţional. Toate trebuinţele, aspiraţiile, pasiunile care ne fac să acţionăm sunt valori ireductibile unele la altele şi care nu sunt contradictorii decât în măsura în care sunt raţionalizate, adică elaborate prin filtrul reflecţiei raţionale."

În afara năpăsării faţă de contradicţie, logica sentimentelor se mai deosebeşte de logica raţională şi prin altă trăsătură esenţială. În timp ce (citez) "în cazul raţionamentului intelectual raporturile dintre termenii medii se stabilesc prin asemănări, analogie, trecerea de la parte la întreg şi de la întreg la parte, incluziune, excludere etc. şi seria condiţionează concluzia", "în logica afectivă raporturile dintre valorile-mijloace (care conduc la valoarea-scop) se stabilesc potrivit unei tendinţe unice, după un principiu al finalităţii, printr-un demers ascendent sau acumulare, prin progresiune sau regresiune, contrast etc, iar concluzia condiţionează seria."

Ribot a definit şi descris mai multe tipuri de raţionament afectiv: pasional, inconştient, imaginativ, justificativ şi mixt sau compozit.

Dintre acestea (citez) "Forma de raţionament emoţional cea mai completă, cea mai frecventă şi mai importantă prin rezultatele sale este aceea pe care o desemnez drept raţionament imaginativ, () Este raţionamentul propriu credinţei, atunci când ea raţionează: rolul său în istoria individuală şi colectivă a umanităţii este încă de prim ordin."

"Credinţele, ideile sau concluziile referitoare la viaţa viitoare sunt, în opinia autorului, excelente exemple de raţionament imaginativ, de înaintare de la cunoscut la necunoscut, de călătorie de descoperire pilotată de sentiment. (…) Principiul veritabil, fundamental, universal, care îi stă la bază (raţionamentului imaginativ în acest caz) este un fapt psihic al naturii omului: dorinţa de a trăi veşnic."

Am ales ca exemplu pentru această categorie de raţionamente imaginative pe acela care reprezintă baza simbolismului lunar. În "Sacrul şi profanul", Mircea Eliade scrie: "Nu trebuie să uităm că ceea ce-i dezvăluie Luna (prin fazele sale) omului religios nu este numai faptul ca Moartea este indisolubil legată de Viaţă, ci mai ales că Moartea nu este definitivă, că este mereu urmată de o nouă naştere." Este evident că raţionamentul în discuţie nu rezistă la o analiză raţională dar el este conform tendinţei noastre de conservare şi asta îi conferă viabilitatea.

O altă formă de raţionament emoţional este raţionamentul de consolare. (citez) "Acesta, îşi are originea în trebuinţa găsirii unui remediu pentru durerea morală. Dacă îi excludem pe pesimişti, care nu vor să audă de consolare, pe stoici care o dispreţuiesc, şi spiritele lucide care îi văd fragilitatea, ceilalţi oameni sunt extrem de accesibili pentru această aparenţă de raţionament şi se lasă cu dragă inima pradă iluziei pe care le-o procură.

Toate nenorocirile existenţei: ruinarea, decăderea, boala, despărţirea cauzată de moarte sunt pentru pacient o împuţinare a vieţii, o pierdere resimţită de personalitatea sa. Tendinţa de a fi şi de a prospera, "voinţa de putere", într-un cuvânt instinctul fundamental de conservare este atins, obstrucţionat, rănit. Raţionamentul de consolare constituie un efort de restituire, prin mijloace artificiale, a cantităţii de viaţă şi de energie pierdute. Fie că ia naştere spontan în noi, fie că îl acceptăm de la alţii, el vizează întotdeauna acelaşi scop şi constă în punerea în valoare a unor stări din trecut sau din viitor, capabile să compenseze prezentul: pentru că nu putem găsi consolarea decât în amintirile plăcute ale unui tip revolut sau în acea construcţie imagina, proiectată în viitor, pe care o numim speranţă."

Ribot împarte formele de raţionament sentimental după tendinţa de conservare sau de expansiune care le alimentează.

El scrie: "Tendinţa de conservare (negativă într-un anumit sens), se traduce prin acte de apărare, mijloc preventiv împotriva scăderii, împuţinării; sau dacă răul s-a săvârşit, prin utilizarea mijloacelor indicate pentru reparare, pentru compensarea pierderilor, pentru realizarea, pe cât posibil, a unei restitutio ad integrum.(…) Tendinţa de expansiune (mai degrabă pozitivă), pacifică sau belicoasă, are întotdeauna drept rezultat o creştere a fiinţei şi a puterii. Cel puţin aceasta este iluzia individului, şi, în sfera integral subiectivă a sentimentelor, iluziile şi realitatea sunt echivalente."

Concluzionând, autorul scrie: "Multiplele manifestări ale logicii sentimentelor sunt astfel reduse la două tendinţe fundamentale ale vieţii afective, care la animalele superioare sunt intim legate între ele: conservarea, dezvoltarea."

Asadar, logica sentimentelor (citez) "se găseşte în serviciul naturii noastre afective şi active şi nu ar putea să dispară decât în ipoteza himerică după care omul ar deveni o fiinţă exclusiv intelectuală. De altfel se poate afirma fără teamă că, în contextul obişnuit al vieţii individuale sau sociale, raţionamentul afectiv este de departe cel mai frecvent."

[HOME]