Make your own free website on Tripod.com

[HOME]

Gramatica dezvoltării în metapsihologia freudiană

Mai 2000

Daniel Munteanu

Metapsihologia freudiană este o teorie a dezvoltării şi funcţionării psihice. Apariţia şi menţinerea vieţii, viaţa psihică şi apariţia conştiinţei sunt, după Freud, opera Eros-ului, pulsiunea de viaţă1. Pentru el rămâne totuşi misterios mecanismul Eros-ului2 care "are drept scop complicarea vieţii şi, desigur, menţinerea ei prin integrarea tot mai largă a substanţei vii.”3 Freud a exprimat în mai multe rânduri speranţa ca biologia4 sau altă ştiinţă5 să aducă lămuriri aspura problemelor teoriei aparatului psihic. Astăzi speranţa lui Freud ne pare împlinită, deorece încercările de explicare a misterului vieţii în particular şi a fenomenelor complexe în general s-au transformat într-o teorie solidă: teoria complexităţii. Această teorie descrie gramatica, setul de reguli, pe care-l respectă toate sistemele cu auto-organizare şi evolutive, dintre care cele mai complexe sunt sistemele vii. Vann Spruiell spune că teoria freudiană, prin abordarea sistemului hipercomplex care este aparatul psihic, a pregătit terenul pentru această dezvoltare ştiinţifică.6 Putem afirma chiar mai mult, şi anume că în metapsihologia lui Freud sunt descrise în mod explicit regulile gramaticii dezvoltării şi funcţionării sistemelor complexe. Argumentarea acestei afirmaţii este tema prezentei lucrări.

1. Trăsăturile esenţiale ale sistemelor complexe

Sistemele complexe reuşesc să-şi păstreze structura internă şi funcţionarea, se menţin protejate de “acţiunea nivelatoare, destructivă a uriaşelor energii exterioare”7 Reuşesc să se auto-organizeze, să se adapteze şi să evolueze datorită unor proprietăţi şi mecanisme generale. Voi prezenta aceste trăsături având drept model descrierea lor făcută de John H. Holland în cartea Ordinea ascunsă8.

Sistemele complexe, scrie Holland, sunt constituite din elemente active cu structuri şi funcţii diverse, numite agenţi. Comportamentul fiecărui agent este determinat de o colecţie de reguli. Comportamentul sistemului depinde de interacţiunile dintre agenţii care sunt ierarhizaţi formând o reţea. Agregarea unor agenţi generează un meta-agent.9 Sistemele complexe sunt compuse din agenţi care interacţionează şi care pot fi descrişi in termeni de reguli. Aceşti agenţi se adaptează schimbându-şi regulile pe măsură ce acumulează experienţă. În sistemele complexe, o mare parte a mediului unui agent adaptativ constă din alţi agenţi, astfel că o parte a efortului de adaptare este cheltuit pentru adaptarea la ceilalţi agenţi din sistem. Această proprietate este o sursă importantă de generare a unor tipare temporale ale comportamentului sistemului complex.10

În continuare voi defini cele şapte trăsături ale sistemelor complexe:

Agregarea este emergenţa unui comportament la scară mare rezultată din interacţiunile agenţilor mai puţin complecşi. Agregarea conduce la formarea meta-agenţilor, care la rândul lor se pot agrega.11

Etichetarea este mecanismul folosit pentru agregare şi formarea graniţelor in sistemele complexe. Prin etichetare se pun în evidenţă proprietăţi care sunt ascunse de simetrie şi astfel este facilitată interacţiunea selectivă.12

Nelinearitatea este proprietatea interacţiunii dintre agenţi care determină un comportament global mai complicat decât care poate fi prezis prin adunarea sau calcularea mediei valorilor unor variabile ale agenţilor.13

Funcţionarea (flows) este activitatea propriu-zisă a sistemului ca reţea în care agenţii sunt noduri şi interacţiunile posibile dintre ei sunt legăturile. Nici reţeaua şi nici funcţionarea ei nu sunt fixe în timp: agenţii şi interacţiunile lor pot apărea sau dispărea în funcţie de criteriul adaptării.14

Diversitatea agenţilor care compun sistemul. Această proprietate crează posibilitatea selecţiei agenţilor în funcţie de condiţiile de mediu intern sau extern.15

Modele interne Sistemele complexe pot face previziuni, pot anticipa. Aceasta datorită mecanismului lor prin care crează modele interne.16

Construirea de elemente În situaţii reale, un model intern trebuie să se construiască pe baza unui număr limitat de percepţii asupra noului mediu. În plus, modelul este util doar dacă există o repetiţie a situaţiilor modelate. Modelarea se face datorita abilitaţii sistemului de a descompune o scenă complexă in părţi. Aceste părţi sunt refolosite pentru perceperea noilor situaţii. Sistemul câştigă experienţă prin utilizarea repetată a elementelor deja învăţate.17

2. Două modele ale dezvoltării

Spuneam la început că teoria complexităţii oferă soluţii pentru paradoxul apariţiei vieţii şi a vieţii psihice. Aceste soluţii sunt teoria apariţiei vieţii a lui Suart A. Kauffman18 şi teoria originii culturii a Lianei Gabora19. Prezentarea sintetică a celor două modele ne va ajuta să privim într-o nouă lumină metapsihologia lui Freud şi să descoperim în ea rădăcinile teoriei moderne a complexităţii.

2.1. Teoria apariţiei vieţii

Paradoxul apariţiei vieţii se poate exprima astfel: dacă vietăţile există pentru că alte vietăţi le dau naştere, atunci cum au apărut primele vietăţi?20

În biologie, auto-replicarea este orhestrată prin reţeaua de interacţiuni dintre ADN, ARN şi proteine. Avem din nou de-a face cu o problemă tip găină-şi-ou. Dacă proteinele sunt făcute prin decodificarea ADN-ului, şi ADN-ul necesită acţiunea catalitică a proteinelor pentru a fi decodificat, atunci care a fost primul? Cum se poate forma un sistem complex, ale cărui părţi sunt interdependente mutual?

Răspunsul găsit de Kauffman pentru paradoxul apariţiei vieţii este următorul: viaţa nu a apărut cu o singură moleculă capabilă să se auto-replice, ci cu o mulţime de molecule capabile să se auto-replice în colectiv. Nici o moleculă nu se poate replica pe ea însăşi, dar fiecare moleculă poate induce replicarea altor molecule din colectiv, şi astfel propria ei replicare este indusă de alte molecule din mulţime. Acest dublu rol de ingredient (sau stimulant) şi produs de reacţie este frecvent pentru proteine şi moleculele de ARN. Această colectivitate de molecule care, ca grup, catalizează propria ei replicare formează un sistem auto-catalitic.21 Interacţiunile autocatalitice exprimă proprietatea de neliniaritate a sistemelor complexe.

Mai multe molecule polimerice, în calitate de agenţi ai sistemului, pot cataliza o reacţie cu randamente diferite (diversitatea). Apare astfel posibilitatea selecţiei între catalizatori, moleculele-agent ale sistemului.

Pentru o valoare a unui parametru, care depinde de numărul de molecule catalitice (agenţi) şi de numărul de reacţii din sistem, funcţionarea sistemului intră într-o tranziţie de fază formând un sistem auto-catalitic (agregarea).

În continuare, sistemul auto-catalitic are două regimuri posibile de funcţionare: subcritic, în care numărul de polimeri şi reacţii este fix, şi supracritic, în care poate încorpora noi polimeri, adică să asimileze.

Teoria auto-catalitică a originii vieţii a lui Kauffman soluţionează problema găinii-şi-oului punând în aceeaşi entitate colectivă atât codul cât şi decodorul. Codul este încorporat în structura fizică a moleculelor; formele şi sarcinile lor electrice le înzestrează cu propensiunea de a reacţiona una cu alta sau de a se "decodifica mutual", astfel încât ele produc o copie a "sinelui" colectiv.22

2.2. Teoria originii culturii

În scenariul originii vieţii (OV), ADN codifică instrucţiunile pentru construcţia corpului care este probabil să supravieţuiască într-un mediu asemănător celui în care au trăit ancestorii săi. În scenariul originii culturii (OC), un model intern al lumii codifică informaţiile despre sine, mediu şi relaţiile dintre aceştia. În ambele cazuri, decodificarea unui segment din aceast depozit de informaţii generează o nouă clasă de informaţii care coordonează felul în care va fi decodificată informaţia în continuare. Decodificarea ADN-ului generează proteine care, la rândul lor, orhestrează decodificarea ADN. Rememorând un aspect al reprezentării lumii şi aducând-ul în conştiinţă, generăm o experienţă imediată, o memă23, care, la rândul ei determină care este partea relevantă a reprezentării lumii care trebuie folosită pentru următoarea trăire, experienţă. În teoria originii culturii memele au rolul de agenţi în sistemul cognitiv. Gabora emite ipoteza că evoluţia memelor începe cu emergenţa unei entităţi colective auto-catalitice care acţionează în calitate de cod şi decodor în acelaşi timp. Factorul care întemeiază sistemul cognitiv ar fi constituirea unei reţele de meme inter-conectate, o reprezentare a lumii, care progresiv modelează şi este modelată de fluxul auto-generat al gândirii.24

Prin funcţionarea sistemului auto-catalitic de meme (agenţi) se produce abstractizarea, care are ca rezultat crearea de noi meme, în calitate de meta-agenţi în termenii lui Holland.25

Atât timp cât similaritatea statistică a memelor este păstrată în cursul gândirii, spune Gabora, gândirea poate fi considerată ca formă de auto-replicare internă a memelor. Evoluţia culturală are, în afară de această formă de replicare internă, şi mijloace interne de generare a variaţiilor. În fluxul gândirii, memele consecutive nu sunt exact replicate; fiecare memă este o variaţie a celei precedente. Există de asemenea o formă internă de selecţie. Selecţia are loc sub forma tendinţelor, nevoilor, mecanismelor de focalizare a atenţiei şi organizării asociative a memoriei, aceasta determinând modul în care o memă evocă pe alta. Astfel, toate componentele procesului evolutiv au loc în mintea unui individ izolat.26

Memoria, sau o parte a ei, este holografică în sensul că există căi de asociere de la orice memă la oricare altă memă. Împreună formează o mulţime auto-catalitică. Ceea ce înaintea apariţiei gândirii era doar o colecţie de memorii izolate, este acum o reţea strucuturată de concepte, instanţe şi relaţii - o reprezentare a lumii.27

În evoluţia culturală, pe lângă mecanismul replicării interne a memelor, există forma inter-individuală de replicare prin predare şi imitaţie. Cultura depinde atât de forma intra-individuală, cât şi inter-individuală de replicare a memelor.28

3. Concepţia freudiană

După scurta şi desigur simplificata trecere în revistă a rezultatelor teoriei complexităţii, am ajuns în punctul din care putem începe o analiză a metapsihologiei. Vom face această analiză fără pretenţia de a fi exhaustivi şi fără a trata separat cele două etape ale teoriei, cele două topici. Aşa cum arăta Benno Rosenberg29, între acestea este o continuitate şi o legatură dialectică.

Aparatul psihic:

3.1. Structura aparatului psihic

"Să ne reprezentăm, aşadar, aparatul psihic ca pe un instrument complex, ale cărui părţi constitutive le vom numi instanţe sau, pentru mai multă claritate, sisteme." Sistemele "sunt parcurse de anumite procese psihice într-o ordine temporală determinată, începând cu excitaţia." Aparatul psihic are o orientare. "Oricare dintre activităţile noastre psihice porneşte de la excitaţii (interne sau externe) şi sfârşeşte prin a genera influxuri nervoase. Aşadar, aparatul va avea o extremitate senzitivă şi o alta motorie." "Se impune acum să introducem o primă o primă diferenţiere la extremitatea senzorială. Percepţiile lasă în aparatul psihic o urmă, pe care o putem numi «urma amintirii»". Sistemul care păstreaza amintirile este sistemul mnezic.30

Aparatul psihic are trei principii de funcţionare: principiul Nirvana, principiul plăcerii şi principiul realităţii. Toate aceste trei principii exprimă tendinţa aparatului psihic de a reduce pe cât posibil tensiunea. De la primul principiu la ultimul, cerinţa de a reduce tensiunea internă este mai puţin imperativă şi mai legată de experienţa anterioară şi condiţiile externe de moment.

Există trei categorii de excitaţii endogene la care este supus aparatul psihic: pulsiunile de auto-conservare, pulsiunile sexuale şi pulsiunile agresive.

În starea iniţială, aparatul psihic este un seu-eu nediferenţiat.31 Asaltat de excitaţii, aparatul psihic poate deosebi excitaţiile externe, de care poate scăpa printr-o acţiune musculară (o reacţie de fugă) de excitaţiile pulsionale endogene. Excitaţiile pulsionale exercită o presiune constantă şi cer o acţiune adecvată de satisfacere. Astfel aparatul psihic poate deosebi un ‘afară’ de un ‘înăuntru’.32

Necesitatea acţiunilor de satisfacere a nevoilor pulsionale complică aparatul psihic. În Interpretarea viselor, Freud scrie: "nu poate exista schimbare decât atunci când [...] se capătă experienţa satisfacerii trebuinţei, punându-se capăt excitaţiei interne. O componentă esenţială a acestei experienţe este apariţia unei anumite percepţii a cărei imagine mnezică va rămâne de acum asociată în memorie cu amintirea excitaţiei provocate de trebuinţă. De îndată ce va fi reprezentată trebuinţa, va avea loc, datorită relaţiei stabilite, declanşarea unui impuls psihic care va evoca din nou imaginea acelei percepţii în memorie [...] Tocmai acest impuls este ceea ce numim noi dorinţă;”33

Formarea dorinţelor este însoţită de investirea afectivă a urmelor mnezice şi asocierea lor. Urmele mnezice investite devin reprezentări psihice.

“Se ştie, spune Freud, că din percepţiile care acţionează asupra sistemului P noi conservăm şi altceva decât conţinutul. Percepţiile noastre se dovedesc a fi legate unele de altele în memoria noastră, în primul rând datorită întâlnirii lor anterioare pe planul simultaneităţii. Fenomenul acesta îl numim asociaţie.” Sistemul mnezic are mai multe elemente care fixează aceeaşi excitaţie în moduri diferite, după diferite criterii de asociaţie: simultaneitate, asemănare sau alte raporturi.34

Atât aceste proprietăţi ale memoriei, cât şi asociaţiile create prin experienţa satisfacerii nevoilor pulsiunale transformă sistemul mnezic. De la starea de colecţie de urme mnezice, el devine un sistem de reprezentări asociate după mai multe criterii, un sistem auto-catalitic.

Reprezentarea-scop35 asociată dorinţei devine conştientă dacă dorinţa este permisă şi există condiţiile exterioare împlinirii ei. Dacă nu, reprezentarea-scop rămâne inconştientă.

Există astfel în aparatul psihic reprezentări inconştiente, preconştiente şi conştiente. Trecerea unei reprezentări dintr-o stare în alta nu presupune o deplasare într-o altă zonă, ci “ceea ce pare a fi de starea de lucruri reală - că un cuantum de energie şi-a făcut apariţia sau a fost retras dintr-o structură determinată, în aşa fel încât structura psihică s-a aflat sub dominaţia unei instanţe sau a fost sustrasă puterii acelei instanţe.”36

Pentru a deveni conştientă, o reprezentare inconştientă trebuie să treacă de două cenzuri: ce a sistemului preconştient şi cea a celui conştient.37 Sistemele inconştient şi (pre)conştient au moduri diferite de reprezentare a obiectelor şi de funcţionare: “la représentation consciente comprend la représentation de chose - plus la représentation de mot qui lui appartient - la représentation inconsciente est la représentation de chose seule. Le systčme Ics contient les investissements de chose des objects, les premiers et véritables investissements d’objects; le système Pcs apparît quand cette représentation de chose est surinvestie du fait qu’elle est reliée aux représentations de mot qui lui corespondent. Ce sont, nous pouvons le présumer, ces surinvestissements qui introduisent une organisation psychique plus élevée et qui rendent possible le remplacement du processus primaire par le processus secondaire qui règne dans le Pcs."38

Sistemul (pre)conştient aparţine Eului, care se diferenţiază din seu la începutul vieţii. “Deschis asupra lumii exterioare prin organele de simţ ale sistemului perceptiv (P), aparatul psihic constituie el însuşi lume exterioară pentru organul de simţ al conştiinţei."39 “Tot ceea ce poate să devină obiect al percepţiei noastre interne este virtual, cam aşa cum imaginea dintr-o lunetă rezultă din interferarea razelor de lumină. Sistemele noastre, însă, care în ele însele nu sunt psihice şi pe care percepţia noastră psihică nu le-ar putea sesiza nicicând, le-am putea pe drept cuvânt compara cu lentilele care proiectează imaginea.”40

Cele prezentate până acum dovedesc că, pentru Freud, aparatul psihic:

3.2. Formarea şi dezvoltarea Eului

"Eul ne apare ca o realitate indepententă, unică şi bine diferenţiată de restul existenţei. [...] sentimentul eului, pe care îl posedă adultul, nu a putut fi unul şi acelaşi încă de la origine. [...] Sugarul nu-şi deosebeşte încă eul de o lume exterioară, pe care o consideră ca pe o sursă de senzaţii care afluează spre dânsul.”41 Primul obiect pentru eul infantil este sânul matern, adică primul “lucru situat «în afară» şi pe care numai o acţiune specială îl constrânge să apară. [...] Un al factor va contribui să detaşeze eul de ansamblul senzaţiilor, adică să-l facă să recunoască un «afară», o lume exterioară: senzaţiile de durere şi de suferinţă, frecvente, variate şi inevitabile, pe care principiul plăcerii, ca stăpân absolut, le cere suprimate sau evitate. Se dezvoltă tendinţa de izolare a eului, de expulzare a tot ceea ce poate deveni sursă de neplăcere şi de formare pe această cale a unui pur eu-plăcere, căruia i se opune un «afară» afară străin şi ameninţător. Limitele acestui primordial eu-plăcere nu vor putea scăpa rectificărilor impuse de experienţă.”42 “În felul acesta se detaşează eul de lumea exterioară. S-au şi mai exact: la origine eul include totul, iar mai târziu el exclude lumea exterioară.”43

În Eul şi Seul, Freud scrie: “Aşadar, în viziunea noastră individul este alcătuit dintr-un sine psihic, necunoscut şi inconştient, peste care se suprapune eul, situat superficial şi care se dezvoltă din sistemul P (percepţie) ca dintr-un nucleu.”44 “Constituirea eului şi separarea sa de sine pare să fi fost influenţată şi de un alt factor, în afara sistemului P. Corpul individului şi înainte de toate suprafaţa sa constituie un loc de unde pot veni concomitent atât percepţii exterioare, cât şi interioare. El este considerat un alt obiect, dar la atingere apar două tipuri de senzaţii, dintre care una poate fi asimilată unei percepţii interne.”45

Deci eul este legat de sistemul percepţiei care primeşte din parte corpului propriu excitaţii atât interne, cât şi externe. Este motivul pentru care eul este atât subiect, reprezentant al pretenţiilor pulsionale ale seului, cât şi obiect pentru seu. “...eul lichidează primele şi, fără îndoială, ulterioarele investiri obiectuale ale seului prin aceea că preia libidoul acestora şi-l leagă de modificarea eului obţinută prin identificare.”46 "Les investissements objectaux sont dus aux exigences pulsionnelles du ça: le moi n’a d’abord qu’à les enregistrer, mais tandis qu’il s’identifie à object, il se présente à la place de ce dernier devant le ça et veut accaparer sa libido."47

Dubla calitate a eului de obiect şi subiect are consecinţe foarte importante în structurarea şi funcţionarea aparatului psihic. Această proprietate a eului este identică cu cea a sistemului auto-catalitic de molecule polimerice ale lui Kauffman ca şi a reprezentării lumii a Lianei Gabora. Este proprietatea de a fi atât ‘cod’ cât şi ‘decodor’, atât investit cât şi investitor, în acelaşi timp.

3.3. Identificarea

"L’identification est une très ancienne forme, peut-être la plus importante, de l’attachement à une autre personne."48

"La origine, în faza orală, primitivă a individului investirea libidinală a unui obiect şi identificarea nu pot fi distinse una de cealaltă.”49

“...prima şi cea mai importantă identificare care a fost realizată de individ: aceea cu tatăl preistoriei sale personale. Această identificare nu pare să fie urmarea unei investiri obiectuale întrucât ea este directă, imediată şi anterioară oricărei investiri obiectuale.” Această primă identificare stă în spatele formării idealului eului.50 Alegerile obiectale care fac parte din prima perioadă sexuală se transformă în identificări secundare în cazurile normale, şi întăresc identificarea primară.51 "De semblables identifications, résidus d’anciens investissements objectaux, se répéteront assez souvent par la suite dans la vie de l’enfant."52

Eul pune în funcţiune mecanismul identificării ori de câte ori condiţiile o cer. Afectul asociat unei dorinţe imposibil de satisfăcut se transformă în angoasă, de care eul se apără refulând dorinţa şi identificându-se cu obiectul ei. În plus, identificările sunt influenţate de identificarea primară.

Putem spune că identificarea este un agent al aparatului psihic a cărui replicare este catalizată de o parte a celorlalţi agenţi ai sistemului.

3.4. Angoasa

"Nous avons dit que l’angoisse était un état affectif, c’est-à-dire une combination de certains sentiments de la série plaisir-déplaisir avec les décharges qui leur correspondent. Leur perception cependent représente, sans doute par transmission héréditaire, le résidu de quelque événement important.” Freud consideră naşterea ca fiind evenimentul capabil să lase o astfel de urmă afectivă.

În faţa unui pericol exterior, "la formation de l’angoisse, répétition de l’ancien acte traumatique, n’est qu’un signal et, dans ce cas, le reste de la réaction sert, soit par la fuite, soit par la défense, à faire face à la nouvelle situation périlleuse;"53

"Nous avons admis que l’angoisse se produisait exclusivement dans le moi et que seul le moi était capable de créer et de ressentir l’angoisse [...] le trois modalités principales de l’angoisse: l’angoisse réelle, l’angoisse névrotique et l’angoisse de conscience peuvent facilement être rapportées à ces trois dépendences du moi: le monde extérieur, le ça et le surmoi."54

Angoasă de orice tip are drept model angoasa reală a naşterii care poate fi considerată ca prototip al stării de angoasă.55 ‘La réaction d’angoisse’ este declanşată de situaţii periculoase exterioare sau interioare şi ea produce refularea.

Angoasa este un alt exemplu de agent al aparatului psihic a cărui replicare este catalizată de perceperea unor situaţii periculoase. Angoasa catalizează, la rândul ei, reeditarea refulării.

3.5. Refularea

"Nous sommes donc fondés à admettre un refoulement originaire, une première phase du refoulement, qui consiste en ceci qui le représentant psychique (représentant-représentation) de la pulsion se voit refouser la prise en charge dans le conscient. Avec lui se produit un fixation; le représentant correspondant subsiste, à a partire de là, de façon inaltérable et la pulsion demeure liée à lui. [...] La deuxième stade du refoulement, le refoulement proprement dit, concerne les rejetons psychiques du représentant refoulé, ou bien telles chaînes de pensées qui, venant d’ailleurs se trouvent être entrées en relation associative avec lui. Du fait de cette relation, ces représentations connaissent le même destin que le refoulé originaire."56

Refularea propriu-zisă (après-coup) nu se poate realiza fără atracţia pe care o exercită refulatul originar şi repulsia din partea conştientului. Refularea originară este menţinută printr-o contra-investire din partea sistemului Pcs. Refularea propriu-zisă este menţinută prin retragerea investirii din partea sistemului Pcs.57 Încercare repetată a refulatului de a intra în Pcs declanşează în acesti sistem producţia dezagreabilă de angoasă. Un prim pas pentru a o stăpâni angoasa este investirea a unei reprezentări substitutive. Reprezentarea substitutivă este, pe de o parte, într-un raport asociativ cu refulatul, iar pe de altă parte este suficient de îndepărtată pentru a fi sustrasă refulării. Reprezentarea substitutivă are pentru Pcs rolul de contra-investire şi este, în acelaşi timp, sursă autonomă de eliberarea a angoasei (exemplu: fobiile de animale). Sistemul Pcs investeşte mediul asociat reprezentării substitutive pentru a o izola în vederea evitării dezvoltării angoasei. "le système Cs ne possédait initialement qu’une petite place qui pût servir de porte à l’irruption de la motion pulsionnelle refoulé, et c’était précisement la représentation substitutive; mais, à la fin, c’est toute la construction avancée phobique qui correspond à cette enclave de l’influence inconsciente."58

Organizarea ‘holografică’ a sistemului mnezic în aparatul psihic (paragraful 3.1) determină refularea ‘în cascadă’ a reprezentanţilor pulsionali, de la materialul refulat spre reprezentările asociate. Acest fenomen este guvernat de principiul plăcerii, scopul lui fiind evitarea angoasei.

 

3.6. Destinele pulsiunilor

Pulsiunile, în drumul lor spre satisfacere, interacţionează între ele în diferite moduri formând un sistem.

Destinele pulsiunilor sunt influenţate de câţiva factori:

3.7. Narcisism vs. iubire de obiect

Freud defineşte un narcisism primar şi normal.64 Eul este principalul rezervor de libido.65 Din acest rezervor care este eul, libidoul este distribuit obiectelor. Narcisismul care ia naştere prin întoarcerea libidoului de la obiecte este un fenomen secundar, construit pe narcisismul primar.66

Copilul investeşte libidinal părinţii. Imposibilitatea satisfacerii sexuale, în principal datorită ameninţării cu castrarea (cel important factor de tulburare a narcisismului primar67), are drept urmare formarea eului ideal. Cu această ocazie narcisismul se deplasează de la eul real la eul ideal.

Libidoul eului sărăceşte investind obiectele şi se îmbogăţeste prin satisfacţiile sexuale obiectale şi prin realizarea idealului.

Pentru eu, formarea idealului este însăşi condiţia refulării. Pentru a evita angoasa şi nerenunţând la iubirea de sine, eul este constrâns să deplaseze narcisismul investind eul ideal.68 Tinzând spre ideal, eul refulează dorinţele care-l îndepărtează de el.

3.8. Supraeul

"C’est ainsi que nous avons dit a plusieurs reprises que le Moi est forme en grande partie d’identifications, lesquelles proviennent de fixations erotiques detournees du Ca, que les premieres de ces identifications se comportent toujours dans le Moi comme un instance particuliere, en s’opposant au Moi en qualite de Sur-Moi, et que le Moi lui-meme, a mesure qu’il gagne en force et en cohesion, devient plus tard capable de resister davantage aux influences exercees par ces identifications. Le Sur-Moi doit la place qu’il occupe dans le Moi, ou, si l’on veut, l’attitude qu’il observe a l’egard du Moi, a un facteur qui presente une double importance et doit, par consequent, etre apprecie a un double point de vue: en premier lieu, il represente la premiere identification qui s’est produite, alors que le Moi etait encore faible; En deuxieme lieu, il est l’heritier du complexe d’Oedipe et, comme tel, il a introduit dans le Moi les objet les plus appreciers. dans une certaine mesure, il est aux modifications ulterieures du Moi ce que la phase sexuelle primaire de l’enfance est à la vie sexuelle qui suit la puberte. Tout en restant accesible a toutes les influences ulterieures, il n’en garde pas moins toute la vie durant le caractere qu’il doit a ses origines remontant au complexe, c’est-a-dire le pouvoir de s’opposer au Moi et de le dominer."69

Supraeul se formează prin interiorizarea autorităţii, fapt care îi conferă trei calităţi: de observator al eului, de conştiinţa morală şi funcţia de ideal.70 Eul, încercând să evite ‘ l’angoisse de conscience ’, care caracterizează relaţia lui cu supraeului, refulează dorinţele interzise. Eul refulează din ordinul supraeului său.

Supraeul este un observator intern al eului şi nimic din intenţiile eului nu-i rămâne străin. Astfel, o intenţie condamnabilă devine, în faţa supraeului, echivalentă cu acţiunea condamnabilă. Consecinţa este următoarea: “Împofida reunţării, va lua naştere, în consecinţă, un sentiment de vinovăţie, ceea ce constituie un grav inconvenient economic în ceea ce priveşte intrarea în joc a supraeului…"71

Am menţionat anterior consecinţele dublei calităţi a eului de reprezentant al intereselor seului şi de obiect pentru acesta după identificare. (Cap. 3.2) În mod asemănător, supraeul este atât parte a eului, cât şi observator al eului, trăsăură cu multe implicaţii în structurarea şi funcţionarea aparatului psihic. În legătură cu aceasta, Freud scrie: “am fi tentaţi să ne raliem următoarei teze paradoxale: conştiinţa morală este consecinţa renunţării la pulsiuni. Sau: aceasta din urmă (impusă nouă din exterior) generează conştiinţa morală, care apoi pretinde noi renunţări.”72 Renunţarea la satisfacerea pulsională intră într-o reacţie auto-catalitică, se auto-generează.

Supraeul se transmite intergeneraţional. La această transmitere contribuie fenomene legate de narcisism.

“În general, părinţii se conformează, pentru educarea copiilor, prescripţiilor propriului lor supraeu.” “Supraeul copilului nu se formează deci nu după imaginea părinţilor, ci după imaginea supraeurilor lor, capătă acelaşi conţinut, devine reprezentantul tradiţiei, al tuturor judecăţilor de valoare care astfel se păstrează de-a lungul generaţiilor".73

Individul este obligat să renunţe la narcisismul primar, dar nevrând să renunţe la perfecţiunea narcisică a copilăriei sale, găseşte două soluţii. Una este iubirea părintească prin care reînvie propriul narcisism: iubindu-mi copilul, care este al meu, mă iubesc pe mine.74 A doua soluţie este deplasarea narcisismului de la eul real la eul ideal, cel din urmă trebuind să posede toate perfecţiunile ca şi eul infantil. Rezultatul combinării acestor două forme de transformare a narcisismului este: părinţii îşi iubesc copii în măsura în care aceştia se apropie de perfecţiunea eului ideal al părinţilor.

Renunţarea la narcisismul primar, impusă din exterior, catalizează auto-copierea supraeului între generaţii.

3.9. Automatismul de repetiţie şi reacţiile auto-catalitice

În Dincolo de principiul plăcerii, Freud ajunge să definească compulsiunea la repetiţie după ce analizează caracteristicile nevrozei traumatice, jocurile copiilor, repetiţia în transfer şi nevroza de destin.

Particularităţile cazurilor studiate, şi dintre ele cel al nevrozei traumatice este cel mai puţin discutabil, “justifică, spune Freud, admiterea compulsiunii la repetiţie, care ne pare mai primitivă, mai elementară, mai instinctuală decât principiul plăcerii, pe care adesea îl pune în umbră.”75

Încercând o clasificare a fenomenelor pe care Freud le încadrează în categoria compulsiei la repetiţie, se poate ajunge la urmatoarele tipuri de repetiţie. Dorinţa copiilor de a asculta în mod repetat o poveste plăcută; “prin aceasta, spune Freud, principiul plăcerii nu este contrazis, căci este plauzibil ca repetarea, regăsirea identităţii să constituie ea însăşi o sursă de plăcere.”76 O altă categorie este cea a simptomului sau a repetiţiei în transfer, când repetiţia este neplăcută doar pentru eu iar pentru dorinţa refulată este o sursă de satisfacţie.77 În continuare putem delimita tipul de repetiţie care pentru Freud este dincolo de principiul plăcerii: repetarea de către copii a evenimentelor neplăcute, simptomele nevrozei traumatice şi retrăirea în transfer a unor întâmplări traumatice. Un tip aparte de repetiţie este cel întâlnit în fenomenele biologice: ereditatea, embriologia78, filogeneza, unde capacitatea de reproducere “face ca un organ pierdut, spune Freud, să fie înlocuit cu altul identic cu primul."79 şi [citez] “Migraţiile peştilor, fără îndoială cele ale păsărilor, pe scurt tot ceea ce numim manifestări ale instinctului la animale se produce graţie compulsiunii la repetiţie.”80

După incursiunea făcută în teoria complexităţii şi teoria aparatului psihic a lui Freud, putem face următoarea presupunere: compulsiunea la repetiţie este într-adevăr dincolo de principiul plăcerii, în sensul că nu depinde doar de el. După cum am constatat, repetiţia, reproducerea unor agenţi ai unui sistem complex este catalizată de alţi agenţi ai sistemului. Compulsiunea la repetiţie este rezultatul interacţiunii neliniare dintre elementele sistemului.

4. Concluzii

Am făcut această analiză şi comparaţie a celor două teorii pentru a arăta că metapsihologia este o teorie a complexităţii avant la lettre. Rămâne ca cititorul să aprecieze dacă am reuşit.

Se spune adesea că teoria freudiană conţine neclarităţi şi chiar contradicţii. Înţelegând-o din această nouă perspectivă, e posibil ca ea să ne apară mai coerentă.

Teoria complexităţii s-a dezvoltat cu ajutorul matematicii aplicate la datele fizicii şi biologiei, ştiinţe foarte îndrăgite de Freud. Despre aplicarea ei la psihanaliză au scris în ultimul deceniu Michael G. Moran81, Vann Spruiell82 şi Jean-Michel Quinodoz83, printre alţii. Întâlnim aici acelaşi aceeaşi compulsiune la repetiţie specifică dezvoltării. Abordarea psihanalizei din perspectiva teoriei complexităţii este posibilă tocmai pentru că psihanaliza conţine de la început sămânţa acestei teorii.

Note de subsol:

1. În Dincolo de principiul plăcerii scrie: “La un moment dat, acţiunea unor forţe despre care nu putem şti încă nimic a făcut ca în materia anorganică să apară proprietăţile materiei vii. S-ar putea ca aceast lucru să se fi produs printr-un proces asemănător celui care, mai târziu, a făcut posibilă apariţia conştiinţei la un anumit nivel de dezvoltare a materiei vii." p.57

2. În Nouvelles conférences sur la psychanalyse scrie: "S’il est vrai qu’un jour, en un temps immémorial, la vie surgit d’une façon inimaginable de la matiere inanime’e[...]" p.146

3. Freud - Eul şi Seul p.131

4. Freud - Dincolo de principiul plăcerii p.88

5. Freud - Pentru a introduce narcisismul p.262

6. Vann Spruiell - "Deterministic Chaos And The Sciences Of Complexity: Psychoanalysis In The Midst Of A General Scientific Revolution", J. of APA, 1993, No. 41, p.3-44.

7. Freud DPP p.42

8. John H. Holland - Hidden order. How Adaptation Builds Complexity, Helix Books, 1995

9. op. cit. pag. 6

10. op. cit. pag. 10

11. op. cit. pag. 11

12. op. cit. pag. 13

13. op. cit. pag. 23

14. op. cit. pag. 23

15. op. cit. pag. 27

16. op. cit. pag. 31

17. op. cit. pag. 34

18. Stuart A. Kauffman - The Origins of Order, Oxford University Press, 1993

19. Liane Gabora - Autocatalytic Closure In A Congnitive System: A Tentative Scenario For The Origin Of Culture, Psycologuy 9 (67), 1998

20. op. cit. § II.3.

21. op. cit. § II.4.

22. idem

23. Termenul memă este folosit pentru a desemna orice unitate de informaţie culturală, aşa cum este ea reprezentată în creier. Memele sunt idei, atitudini, teorii şi rezultatele lor pot fi acţiuni, vocalizări, sau artefacte. Termenul aparţine lui Richard Dawkins şi sugerează asemănarea funcţională cu gena, analogul ei biologic.

24. Liane Gabora - op. cit. § III

25. op. cit. § III.1.

26. op. cit. § III.2.

27. op. cit. § III.3.

28. op. cit. § III.4.

29. Masochismul mortifer. Masochismul gardian al vieţii.

30. Freud, Interpretarea viselor, Cap. VII, B, pag.411

31. Freud, Compendiu, Cap. II, pag.6

32. Freud, Métapsychologie, Pulsions et destins des pulsions, Éditions Gallimard, 1968, pag.15

33. S.Freud, Interpretarea viselor, Cap. VII, C, p.432,433

34. S.Freud, Interpretarea viselor, Cap. VII, B, p.413

35. S.Freud, Interpretarea viselor, Cap. VII, E, p.458

36. S.Freud, Interpretarea viselor, Cap. VII, FE, p.465

37. Freud, Métapsychologie, L’inconstient, VI, Éditions Gallimard, 1968, pag.103

38. Freud, Métapsychologie, L’inconstient, VII, Éditions Gallimard, 1968, pag.117

39. S.Freud, Interpretarea viselor, Cap. VII, F, p.469

40. S.Freud, Interpretarea viselor, Cap. VII, F, p.466

41. S.Freud, Disconfort în cultură, Cap. I, p.292

42. op.cit., p.293

43. op.cit., p.294

44. S.Freud, Eul şi seul, Cap. II, p.111

45. op.cit., p.113

46. op.cit. Cap. IV, p.138

47. S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse Cap. III, p.107

48. S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse Cap. III, p.89

49. S.Freud, Eul şi seul, Cap. III, p.116

50. S.Freud, Eul şi seul, Cap. III, p.119

51. op.cit., p.119

52. S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse Cap. III, p.91

53. S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse Cap. IV, p.113

54. idem, p.118

55. idem, p.128

56. Freud, Métapsychologie, Le refoulement, Éditions Gallimard, 1968, pag.48

57. Freud, Métapsychologie, L’inconscient, Cap. IV, Éditions Gallimard, 1968, pag.48

58. idem, pag.89-93

59. Freud, Métapsychologie, Pulsions et destins des pulsions, Éditions Gallimard, 1968, pag.36

60. idem, pag.21

61. idem, pag.19

62. S. Freud, Problema economică a masochismului, pag.238

63. Freud, Métapsychologie, Pulsions et destins des pulsions, Éditions Gallimard, 1968

64. Freud, Pentru a introduce narcisismul, 1914, pag.257

65. S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse Cap. IV, p.140

66. Freud, Pentru a introduce narcisismul, 1914, pag.258

67. idem, Cap.III, pag.272

68. idem, Cap.III, pag.273

69. S.Freud, Eul şi seul, Cap. V, p.141

70. S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse Cap. III, p.94

71. S.Freud, Disconfort în cultură, Cap. VII, p.347

72. idem, p.348

73. S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse Cap. III, p.94

74. Freud, Pentru a introduce narcisismul, 1914, Cap. III, pag.271

75. S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii, p.36

76. op.cit., p.54

77. op.cit., p.31

78. op.cit., p.55

79. op.cit., p.56

80. S.Freud, Nuvelles conférences sur la psychanalyse, trad. Anne Berman, Ed. Gallimard, 1932, p.145-146

81. Michael G. Moran - "CHAOS THEORY AND PSYCHOANALYSIS - THE FLUIDIC NATURE OF THE MIND", Int. Rev. Psycho-Anal., 1991, No.18, p.211

82. Vann Spruiell - "DETERMINISTIC CHAOS AND THE SCIENCES OF COMPLEXITY: PSYCHOANALYSIS IN THE MIDST OF A GENERAL SCIENTIFIC REVOLUTION", J. of APA, 1993, No. 41, p.3-44.

83. Jean-Michel Quinodoz - "TRANSITIONS IN PSYCHIC STRUCTURES IN THE LIGHT OF DETERMINISTIC CHAOS THEORY" - Int. Psycho-Anal., 1997, No. 78, p.699.

BIBLIOGRAFIE

1. Freud S. - Nouvelles conférences sur la psychanalyse, Edition Gallimard, Collection Psychologie, 1936

2. Freud, S. - Abrégé de psychanalyse, PUF, 10e, Paris, 1985

3. Freud, S. - Au-delà du principe du plaisir, dans Essais de psychanalyse, Petite Bibliothèque Payot, 1963, No.44

4. Freud, S. - L'interpretations des rêves, PUF, 1967

5. Freud, S. - Le Moi et le Ça, dans Essais de psychanalyse, Petite Bibliothèque Payot, 1963, No.44

6. Freud, S. - Le problème économique du masochisme, dans Névrose, psychose et perversion, PUF, Bibliothèque de psychanalyse, Paris, 1973

7. Freud, S. - Malaise dans la civilisation, PUF, Bibliothèque de psychanalyse, Paris, 1971

8. Freud, S. - Métapsychologie, Pulsions et destins des pulsions, Éditions Gallimard, 1968

9. Freud, S. - Pour introduire le narcissisme, dans La vie sexuelle, Paris, PUF, 1989

10. Gabora, Liane - Autocatalytic Closure In A Congnitive System: A Tentative Scenario For The Origin Of Culture, Psycologuy 9 (67), 1998

11. Holland, John H. - Hidden order. How Adaptation Builds Complexity, Helis Books, 1995

12. Kauffman, Stuart A. - The Origins of Order, Oxford University Press, 1993

13. Moran, Michael G. - Chaos Theory And Psychoanalysis - The Fluidic Nature Of The Mind, Int. Rev. Psycho-Anal., 1991, No.18, p.211

14. Quinodoz, Jean-Michel - Transitions In Psychic Structures In The Light Of Deterministic Chaos Theory, Int. Psycho-Anal., 1997, No. 78, p.699.

15. Rosenberg, Benno - Masochisme mortière et masochisme gardian de la vie, PUF, Paris, 1999

16. Spruiell, Vann - Deterministic Chaos And The Sciences Of Complexity: Psychoanalysis In The Midst Of A General Scientific Revolution, J. of APA, 1993, No. 41, p.3-44.

 

[HOME]