Make your own free website on Tripod.com

[HOME]

Aplicarea teoriei comlexităţii īn psihanaliză

Despre primii paşi

Dec. 1999

Daniel Munteanu

Câţiva psihanalişti au încercat, în ultimul deceniu, să-şi abordeze propriul domeniu din perspectiva teoriei complexităţii, sau a teoriei haosului determinist cum se mai numeşte. Dintre aceştia, îi menţionez pe Michael G. Moran cu articolul "Teoria haosului şi psihanaliza - Natura fluidică a minţii"1, Vann Spruiell cu articolul "Haosul determinist şi ştiinţele complexităţii: psihanaliza în mijlocul unei revoluţii ştiinţifice generale"2 şi Jean-Michel Quinodoz cu articolul "Tranziţii în structurile psihice în lumina teoriei haosului determinist"3.

În continuare mă voi referi la aceste articole, încercând să sintetizez opinile prezentate. La început voi expune rezultatele şi implicaţiile generale ale teoriei complexităţii. Apoi voi trece în revistă aplicaţiile acestei teorii în teoria şi clinica psihanalitică, aşa cum sunt văzute de autorii menţionaţi. Şi la sfârşit, despre avantajele, limitele şi modalităţile de transfer a cunoştinţelor înspre psihanaliză.

1. Teoria complexităţii sau a haosului determinist

Teoria complexităţii are un început în încercările lui Henri Poincaré de modelare matematică a instabilităţii sistemelor mecanice, pe la începutul secolului. Ea s-a dezvoltat odată cu perfecţionarea calculatoarelor şi creşterea consecutivă a puterii lor de calcul. Această teorie a furnizat mijloacele de studiu a sistemelor complexe. Prin aceasta şi-a găsit aplicaţii în multe domenii, din cele mai diverse, şi a revoluţionat cunoaşterea ştiinţifică.

Vann Spruiell susţine că psihanaliza, prima teorie a unui sistem hipercomplex, a pregătit terenul pentru o astfel de revoluţie.

Trăsătura esenţială a sistemelor complexe este evoluţia lor neliniară în raport cu timpul. "Sistemele neliniare, spune Moran, sunt acelea al căror comportament este descriptibil numai considerând interacţiunea componentelor din sistem, şi nu numai însumând calităţile sistemului."4 Evoluţia sistemului în timp, datorită acestor interacţiuni între componentele sistemului, se poate face cu ecuaţii diferenţiale neliniare în raport cu timpul.

Descoperirea sistemelor neliniare a bulversat concepţia deterministă. "Teoria cauzală newtoniana, cel mai bine enunţată de Laplace", spune Spruiell, şi-a dovedit limitele. Demonul lui Laplace, ştiind valorile tuturor variabilelor universului la un moment dat şi legea lor liniară de evoluţie, putea calcula orice stare anterioară sau viitoare a universului. Evoluţia unui sistem neliniar nu poate fi prezisă pentru un interval oricât de lung. Pentru aceasta ar fi necesară o cunoaştere infinit de precisă a stării la un moment dat.

Din această neliniaritate decurg câteva proprietăţi importante ale sistemelor complexe: sensibilitatea faţă de condiţiile iniţiale, structurarea şi evoluţia sistemului în forme auto-asemănătoare la scări diferite (ca păpuşile ruseşti) şi tranziţiile de fază prin care trece sistemul în evoluţia sa.

Sensibilitatea faţă de condiţiile iniţiale înseamnă că diferenţe infinitezimale în condiţiile iniţiale ale sistemului pot determina diferenţe radicale în evoluţia acestuia.

Sistemele neliniare evoluează structurându-se în forme fractale (în care una şi aceeaşi formă poate fi recunoscută la scări diferite) şi/sau repetând în timp evoluţii aproape identice. Reprezentând grafic evoluţia sistemului în funcţie de câteva variabile definitorii, se observă tendinţa lui de a se apropia de unul dintre modurile sale de funcţionare caracteristice. Spaţiul în care se reprezintă evoluţia sistemului se numeşte spaţiul fazelor, iar modul de funcţionare pe care sistemul îl adoptă în funcţie de condiţii, se numeşte atractor. Sistemele neliniare sunt atrase in evoluţia lor de atractori stranii. Reprezentaţi în spaţiul fazelor, atractorii stranii au forme fractale. Sistemul evoluează aproape periodic urmând forme constante.

Momentele din evoluţia unui sistem în care diferenţe mici ale valiabilelor pot conduce la evoluţii ulterioare total diferite, momente în care sistemul poate "alege" între doi sau mai mulţi atractori, sunt punctele critice din teoria catastrofelor a lui R.Thom. Sistemele nu sunt omogene şi uniform supuse condiţiilor exterioare. În punctele critice, diferite parţi ale sistemului "aleg" traiectorii diferite. După ce sistemul întâlneşte în evoluţia sa mai multe astfel de puncte critice, în care părţi ale sale "aleg" evoluţii diferite, se ajunge ca starea sistemului să apară haotică, cu toate că legile ce-l guvernează sunt deterministe. Acesta este haosul determinist.

Sistemele complexe trec, în evoluţia lor, prin traziţii de fază, momente în care au loc schimbări calitative radicale în structura sistemului. Un exemplu ar fi trecerea curgerii unui fluid de la regimul laminar la cel turbulent. Tranziţiile de fază au loc datorită modificării unor variabile ale sistemului, numită factor de bifurcaţie. În cazul curgerii, această variabilă ar fi gradul de frecare al fluidului cu pereţii.

2. Aplicaţii īn psihanaliză

Aparatul psihic este fără îndoială un sistem hipercomplex.

"Interacţiunea dintre variatele particularităţi mentale este luată în considerare în majoritatea modelelor psihanalitice [...] Din punct de vedere fenomenologic, scrie Moran, psihanalistul ţine cont de această perspectivă asupra minţii (ca interacţionând cu ea însăşi, sau intra-acţionând), atunci când consideră, de exemplu, interdependenţa dintre afectele pacientului, asociaţiile verbale şi senzaţiile date de poziţia pe canapea."5

"Următorul atribut al sistemelor neliniare, «sensibilitatea faţă de condiţiile iniţiale», scrie Moran, se găseşte ca acasă în concepţia psihanalitică asupra determinismului psihic şi în importanţa acordată istoriei dezvoltării individuale. Analiştii văd viaţa psihică curentă a individului şi comportamentul ca puternic afectate şi determinate de experienţele trecutului."6

"Existenţa neperiodicităţii în viaţa mentală, spune Moran, este sugerată de complexitatea şi varietatea oricărei experienţe individuale." [citez în continuare] "Deşi repetiţia perfectă este imposibilă, recurenţa tiparelor în viaţa mentală este un fenomen larg acceptat în psihanaliză. La orice nivel de examinare, se poate vedea 'semnătura' caracteristică activităţii din viaţa mentală a pacientului: în istoria cazului (ceea ce ar putea fi numit nivelul cu rezoluţia cea mai mică), în producţiile pacientului dintr-o singură şedinţă, într-un singur vis, sau chiar dintr-un singur act (nivelul de rezoluţie maximă), se poate recunoaşte particularitatea pacientului, tiparul idiosincratic al vieţii mentale."7

Pentru Vann Spruiell sunt semnificative, în privinţa proprietăţii de auto-asemănare în funcţionarea sistemelor complexe, câteva fapte: Freud a construit atât teoria neurologică, cât şi teoria psihanalitică extrapolând propriile percepţii şi fantasme endopsihice; a comparat funcţionarea minţii cu funcţionarea unei celule vii în relaţie cu mediul exterior; a folosit propria autoanaliză pentru a-şi analiza pacienţii.

"Tranziţiile se stare, spune Moran, au de asemenea loc în modelele psihanalitice ale minţii, şi pot fi conceptualizate în câteva cadre de referinţă. De exemplu, tranziţiile de stare apar când efectul insight-ului se face simţit. [...] Ca analişti, percepem pacientul ca fiind diferit în aceste momente de schimbare. Simţim că a avut loc un salt calitativ în starea pacientului. În plus, când terapia merge mai puţin bine, în perioadele de 'reacţie terapeutică negativă', putem descrie starea pacientului ca schimbându-se într-o manieră abruptă."8

Moran susţine că fantasmele inconştiente ale unui pacient funcţionează ca atractori stranii. "Comportamentul observabil rămâne pe moment inpredictibil, scrie Moran, dar global predictibil pentru că este permanent "atras" asimptotic,tre nucleul simplu al setului de fantasme inconştiente. Spunând altfel, nu contează cât de divers poate apărea comportamentul, el va revela, după observaţia psihanalitică, influenţa unui numar finit de fantasme inconştiente relativ simple."9

Jean-Michel Quinodoz descrie funcţionarea fantasmei claustrofobice ca atractor straniu. Şi din acest exemplu reiese faptul că fantasmele inconştiente sunt structuri organizatoare cu structură fractală, ca şi atractorii stranii.10

Quinodoz dă ca prim exemplu de tranziţie de stare în sistemul psihic tranziţia dintre starea specifică nevrozei narcisice (în termenii lui Freud) şi starea specifică nevrozei de transfer.10 Realitatea psihică este un sistem dinamic, spune Quinodoz. Acest sistem are un mare număr de variabile independente şi un număr egal de grade de libertate.12 Nevroza narcisică are un număr mai mic de grade de libertate decât nevroza de transfer.13 Tranziţia de stare se produce datorită modificării valorii unui factor de bifurcaţie. Pentru acest exemplu de tranziţie, factorul de bifurcaţie, spune Quinodoz, este relaţia de obiect.14

Alte exemple de tranziţii de stare comentate de Quinodoz sunt: între narcisism şi relaţia de obiect15, variaţia în toleranţa anxietăţii influenţată de relaţia de obiect16(ca factor de bifurcaţie), tranziţia între poziţia paranoid-schizoidă şi poziţia depresivă17.

3. Avantajele, limitele şi modalităţile de aplicare a acestei teorii īn psihanaliză

După Vann Spruiell, teoria haosului furnizează căi de gândire despre psihanaliză. [citez] "Ele pot fi folosite ca matriţe organizatoare pentru noi puncte de vedere în psihanaliză. Culegerea unor similarităţi între psihanaliză şi haosul determinist depinde de capacitatea noastră umană de recunoaştere a tiparelor complexe."18

"Această nouă abordare, spune Quinodoz, are poate avea deja efectul semnificant al schimbării modului de gândire asupra muncii noastre de psihanalişti, permiţându-ne o 'decentrare' - adică să ne privim activitatea din alt punct de vedere - un 'vertex' diferit în sensul lui Bion. Astăzi, chiar dacă nu ne dăm seama de asta, gândirea noastră rămâne împotmolită în determinismul cauzal şi sistemele liniare care au dominat gândirea ştiinţifică mult timp - şi pe care s-a sprijinit 'Proiectul pentru o psihologie ştiinţifică' al lui Freud."19

"Şi altceva, nu mai puţin important, spune Quinodoz, contribuţia teoriei sistemelor complexe este cea care ne-a arătat că psihicul uman este infinit mai complex decât ne imaginăm, şi că abordarea psihanalitică face parte din încercarea de a face coerentă aceasta complexitate."20

Teoria complexităţii este o teorie matematică, modelele pe care le contruieşte se bazează pe caracterul măsurabil al variabilelor pe care le ia în consideraţie. Aspectul cantitativ presupus de modelări şi simulări limitează aplicarea strictă a acestei teorii la teoria psihanalitică. Rezultatele teoriei complexităţii sunt luate în psihanaliză ca metafore şi se stabilesc analogii.

Ferdinand Verhulst, matematician olandez, arată într-un articol "Metafore pentru psihanaliză"21, importanţa folosirii metaforelor din teoria complexităţii în psihanaliză. Spre deosebire de modele, spune Verhulst, care sunt atât cantitative, cât şi calitative, metaforele sunt pur calitative.

BIBLIOGRAFIE

1. Moran, Michael G. - "CHAOS THEORY AND PSYCHOANALYSIS - THE FLUIDIC NATURE OF THE MIND", Int. Rev. Psycho-Anal., 1991, No.18, p.211

2. Poppink, Joanna - Chaos and complexity as theoretical grounding for psychotherapeutic listening: Psychotherapist's presence with patient in flooding stage of post traumatic stress discorder (http://www.valdosta.edu/~whuitt/psy702/files/chaosthr.html)

3. Quinodoz, Jean-Michel - "TRANSITIONS IN PSYCHIC STRUCTURES IN THE LIGHT OF DETERMINISTIC CHAOS THEORY" - Int. Psycho-Anal., 1997, No. 78, p.699.

4. Schneider, Henri; Barwinski Fäh, Markus; Barwinski Fäh, Rosmarie - "Process patterns" drawn from theories of complexity as a means for tracing longterm change in psychoanalysis (http://www.uni-saarland.de/philfak/fb6/krause/ulm97/henri.htm)

5. Spruiell, Vann - "DETERMINISTIC CHAOS AND THE SCIENCES OF COMPLEXITY: PSYCHOANALYSIS IN THE MIDST OF A GENERAL SCIENTIFIC REVOLUTION", J. of APA, 1993, No. 41, p.3-44.

6. Verhulst, Ferdinand - METAPHORS FOR PSYCHOANALYSIS - Nonlinear science today, Springer-Verlag, Vol.4, No.1, 1994

Note de subsol:

  1. Michael G. Moran - "CHAOS THEORY AND PSYCHOANALYSIS - THE FLUIDIC NATURE OF THE MIND", Int. Rev. Psycho-Anal., 1991, No.18, p.211
  2. Vann Spruiell - "DETERMINISTIC CHAOS AND THE SCIENCES OF COMPLEXITY: PSYCHOANALYSIS IN THE MIDST OF A GENERAL SCIENTIFIC REVOLUTION", J. of APA, 1993, No. 41, p.3-44.
  3. Jean-Michel Quinodoz - "TRANSITIONS IN PSYCHIC STRUCTURES IN THE LIGHT OF DETERMINISTIC CHAOS THEORY" - Int. Psycho-Anal., 1997, No. 78, p.699.
  4. op.cit.212
  5. op.cit.p.213
  6. op.cit. p.213
  7. op.cit. p.213
  8. op.cit. p.213
  9. op.cit. p.216
  10. op.cit. p.706
  11. op.cit. p.708
  12. op.cit. p.704
  13. op.cit. p.709
  14. op.cit. p.709
  15. op.cit. p.710
  16. op.cit. p.711
  17. op.cit. p.711
  18. op.cit. p.13
  19. op.cit. p.716
  20. op.cit. p.716
  21. Ferdinand Verhulst - METAPHORS FOR PSYCHOANALYSIS - Nonlinear science today, Springer-Verlag, Vol.4, No.1, 1994

[HOME]